E trist cand iti pleaca frunzele. unele sunt ascunse in gardul inca viu, si ele sunt in drum spre moartea cea din urma. nu-si mai gasesc stralucirea acolo, iar pomii parca le plang plecarile. e un rost intre ei si ele, asa incat se simte o nonsalanta agatare intr-un aer care nu e nici al lui Ieri, si nici al lui Maine. o vreme suspendata in asteptarea unui Alb, avandul ca martor, vantul. El ne ia si ne arunca intr-o parte si-n alta lasand o urma fireasca de curgere, prin pomi saraci ce inca-si plang podoabele, prin frunzele lor deja putrede si triste si ele.
Asteptam deja altceva, dincolo de clipa suspendata, aproape si nu suficient de magnificul anotimp alb.
Si acum e maretie, chiar daca nimeni nu va mai canta in nimic... fara acum nu poate veni maine... uneori rabdarea e necesara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu