invie pomii, vorbesc cu oamenii, dar cei mai multi nu-i aud din cauza plaselor si grijilor atente sa le ocupe mintile de nebuni frumosi. ei nici macar nu stiu ca sunt frumosi? le e cald si le e bine, atat de tare le-a fost frig incat caldurile adierilor ii ajuat sa se dezmorteasca. uitam de unde ne vine relaxarea aceasta moale si de unde ni se dezleaga calcaiele si parul incalcindu-se discret in flori de primavara calda
cainele visator cu parul lui pe ochi si mereu somnoros,
si drumurile care au limba,
oamenii au cantec in timp ce calca, parca totul are un rost negrait , suficient cat sa-l simti in nari si mai adanc, sensibil, delicat, usor ca o pana alba....
o alta zi frumoasa, mii de simturi, mii de imagini se inghesuie fara sa stie unde se pun. nu le pot gasi scaune, stau in picioare cu ele si ma minunez si eu framantata de mirare, de nebunia grabei spre un alt fel de vaz si alt fel de simt....
uneori copiii din carucioare privesc oamenii, noi credem ca anapoda, si ei cred la fel....
cat de mirate sunt privirile lor atunci si cateodata isi fixeaza ochii pe cineva. degeaba sunt strigati, nu aud, nu vad, nu se misca, incremeniti, sunt tot albastri.
uneori pe drumurile mele am parte mereu de astfel de scene in care cate o mama sau poate doua, preocupate sa-i invete cate ceva, sa le arate altceva sau doar sa-i prezinte, se enerveaza cand copiii lor imi gasesc privirea si rasul. ne zambim mai intai, apoi incep sa rad la ei ca si cand ne-am cunoaste dintotdeauna. ei se mira, continua sa zambeasca, se mai opreste si o luam de la capat... as dori uneori sa-mi fie copil si sa-i vad zambetul mai des..., dar oare ma pricep sa-l ingrijesc.... nu, nu cred ca-mi iese asa cum ii iese mamei lui... ne multumim sa ne zambim zgomotos si sa ne privim albastru. stiu ca si maine un alt copil imi va iesi in drum, precum el nu stie cel mai bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu