contopire

Sunt zile in care simt ca e bine, altele in care nu mai e asa de bine, si altele in care nu mai simt nimic decat o amorteala arida si nesfarsita. Amorteala data de oboseala, de cotidian, probleme, sperante, deziluzii, durere si amaraciune. Exista zile in care poti vedea printre pleoape, si alte zile in care nu mai vezi nimic, doar trecerea cotidiana si aburul oboselii prea mari si stranse in timp. azi a fost una din zilele astea in care simt ca traiesc in alt univers si o lume care nu-mi apartine. Privesc, ma scald printre oameni obositi si ei si din ce in ce mai abatuti, unii nu au maini sau picioare, altii sunt pitici sau orbi, unii canta la acordeon fara sa le ceri, oamenii sunt sarmani si abatuti, pestrita lume si trista. Tristetea e comuna pentru toti. Unii o simt in farfuria de seara mai goala, altii in golul din corpul lor, unii in suflet aidoma, sau altii prefera s-o ascunda bine. Altii o canta in acorduri de carne putreta, unii iti cersesc zambetul sau trimit ocheade flamande de propria voma.

Toti suntem aidoma unei lumi care nu ne mai apartine, in locul unei alte lumi departe demult de cea in care traim. Azi m-am simtit adanc scaldata in lumea oamenilor mei pestriti de zi cu zi, alaturi chiar fara sa le cer, departe cand ma smulg violent lumii lor. Azi am fost una cu totii, alaturi prin fructe batute de zeama calda si mirosul lor greu de transpiratie si durere.
Mirosul zambetului meu putred prefer sa cred ca inca n-a ajuns la ei.

Tine-ne Doamne alaturi, departeaza-ne cat poti si alatura-ne la fel! Indreapta-ne privirea catre fruntea ta!