Nimic nu se compara cu ploaia de afara. spala si spala si cade si canta. doar cantecul ei ne trebuie acum.... Craciunul bate la usa cu tot ce aduce el, iar ploaia e parca acum ultima inaintea multor Mosi si ingeri. Uneori plorile aduc cu sine impacare, te determina sa pui lacat lui Tine si sa stai cu Minele tau, intr-un mod cel putin intim. Ploile aduc cu sine liniste, multumire, recunostinta. Ploile lui decembrie sunt altfel, prevestesc si pregatesc sa ne deschidem. catre sine, catre ce am inchis, zavoare, usi, sau alte camere fara chei.
Nimic nu se compara cu linistea diminetilor de dinainte de lumina.
Cand dumnezeu iti vorbeste prin oameni si nu stii ce sa spui, e destul sa te uiti in ochii lor sa le imbratisezi sufletul. Daca ochii tai au o culoare speciala atunci e pentru ca te afli in mijlocul altui suflet cu care tocmai te intalnesti pe drum, acela dintre sufletele voastre. Uneori oamenii surprind emotii in culorile ochiului tau, nestiind ce sa spuna de teama sa nu risipeasca vraja prin cuvinte. Atunci culorile sinelui ajung calatori in spatiul ochiului tau, uneori calcand stramb si curbat, alteori liniar si sigur. Intotdeauna spatiul dintre priviri e marcat de magie, magia ta, magia altuia, creandu-se, aici si acum, magia voastra.
Nu ma pricep sa vorbesc drept cand ma privesti. doar pentru ca sunt calator pe drumul catre ochiul tau, preocupata sa admir ce intalnesc in cale. Iarta-ma pentru mersul stramb uneori cand mi se taie picioarele de frumusete :)
duminică, 28 noiembrie 2010
Spune tu, suflete, ce simti oamenilor dragi tie! Le poate fi de folos!
oamenii nu sunt ceea ce ai crezut. sunt doar niste oameni si atat.
"daca inima ta are teama, explica-i ca teama de a suferi este mai rea decat suferinta in sine....nici o inima nu a suferit, niciodata, cand a plecat in cautarea propriilor vise" e un cantec frumos...
daca dumnezeu ar fi unul dintre noi, ce intrebare i-ai pune ?
ce este prietenul tau?
il cunosti de cand erai tu mic, mic de tot. el te stie pe tine, tu il stii pe el. cand tu erai acolo, era si el pe atunci. cand uneori nu te intalneai, avea grija dumnezeu sa te puna pe tine langa locurile pe unde el umbla. si erati din nou impreuna. Sunt zile in care prietenul tau iti face masaj la cap cand tu esti suparat si tensionat. mereu esti tensionat din cate ceva. el mereu este mai destins. asa e viata lui, asa e viata ta. nu stii ce faceai tu atunci. Tu mereu il admirai si doreai in tacere sau in lumina.
apoi muzica mai canta un cantec si mai traiti, aproape sau departe, inainte sau inapoi, mai incolo sau mai incoace.
sunt zile in care vrei sa mergi cu el in fiecare zi si daca nu-l gasesti ti-l imaginezi cam ce ar face. ca si pe o carte deja citita care s-a terminat, o iei si o rasfoiesti gandind la el, prietenul tau, ce face acum si cum se simte.
sunt zile in care nu-l mai rasfoiesti. e plecat. pastreaza si tine sa fie plecat. el si lumea lui. tu si lumea ta.
vine o zi in care iar iei cartea si o deschizi nefiresc si ingandurat, se deschide la o pagina, o citesti plecat departe, ti se pare ca scrie altfel decat pana acum, meditezi si citesti , citesti si ramai in mijloc de carte de parca nu ai fi citit-o decat pe jumatate. inca citesti. el e ocupat. asta e viata lui. asta e viata ta.
uneori foile sunt date de vant mai repede, ciudat ca fiecare fila pe care o citesti nu iti da sentimentul pierderii celorlalte. poate pentru ca ai mai citit-o....? poate.
intr-o zi in cartea in care citesti gasesti o pata. ciudat, adancit si ingandurat iei pata si o intorci pe toate partile, capeti puterea de a o citi si pe ea. abia acum afli ca prietenul tau de departe nu are o viata destinsa. doar uneori. si cand nu o are e, si el doar un om. atunci nu mai e prietenul tau. nu mai are timp sa fie prietenul tau cand traieste grabit.
iar tu privesti in pata si ea priveste prin tine. ce ciudat. deocamdata voi doi sunteti prieteni... pana cand pata se invecheste si capata forma literelor cartii ingalbenita de foarte multa prietenie. si uitare si trainicie si poate mereu altfel fiecare fila.
uneori, cand lumanarile plang, le pui stropi din sangele tau sa planga macar in tine, adanc. Cand lumanarile plang se face lumina mai bine. Plansetul lor inteteste luminile camerei proprii. Cand e intuneric, lasa-ti lumanarea ta sa planga, te poate ghida prin camerele intunecate ale altor castele mai mult sau mai putin intunecate.
plangi, lumanare, plangi in tacere. se poate face lumina...
azi taci si faci prajituri cu gandul tau bland si voie buna catre noi. preocupare si bunatate din mana ta curge si sufletul tau minunat! esti in portocaliu ca mierea si esti tacuta. ca si sufletul meu azi.
esti in cuibarul tacerii si curgi prin tine esenta de trandafir galben si alb mirositor, esti intr-un departe atat de aproape ce sperie sau incremeneste de atata proximitate . lumea ta vine tacut spre lumea mea si isi expune pieptul ca intr-un prea dur film in care este iti arati inima toata a ta langa o bucata de carne taiata in doua. doar sa poata strabate fortat lumea noastra cu mult prea opaca. opaca pentru prea lumina.
vii sa oferi protectie din ce esti tu. lumina si tacere. dai si nu stim de unde vine, doar daca te aprind si te privesc, iti gasesti cuvantul in gandurile mele prea vii.
te privesc si ma privesti. nu vad apus si nici rasarit. te privesc, uneori parca ai vrea sa spui ceva. eu te privesc si renunti sa mai spui, nu era de bine, te confunzi cu ce eu nu-ti mai dau voie sa spui doar uitandu-ma atent in ochii focului tau. alteori ma uit la tine si ma intristez, vad uneori situatii in care nu ma placeai, as vrea sa-ti spun ceva, dar nu pot, ma topesti, se topeste supararea cand ma uit la tine in auriu. ma topesc si o las asa, poate pe maine, o las si nu stiu unde va ajunge ceea ce voiam sa-ti spun... se va duce undeva. nu apuc sa-mi fie greu pentru ca ma topesc in auriu. uneori te clatini in stanga si dreapta, alteori, ca si cand ai vorbi, te inalti alba in sus si te dilati. alteori te maresti si de rotesti asa incat ma faci sa ma simt bine. aici. cu tine. si cu mine.
e liniste. iar tu esti aici. e liniste si ne vorbim intr-alt fel decat am facut-o pana acum. acel fel de fata in fata si acel fel de "hai sa ne spunem odata pe nume ce suntem...". as fi vrut sa fi avut acest fata in fata si aici. sa fi gustat din el, un pic eu, un pic si tu... oooo, cata bogatie s-a dus negustand din ele......
flacara, flacara, poate ea trebuia sa ne deschida ochii. poate asa, prin focul tau de departe si de aici, voi putea sa invat sa merg mai drept. tu stii. tu stii. eu trebuie doar sa te urmez. si sa te ajut si pe tine sa spui ceva atunci cand nu poti sa rostesti exact in gandul meu ce ai vrea sa-mi spui. te ajut, iti promit, doar te iubesc. da, te iubesc mult!
ai adormit, dormi, dormi cald. imi asterni si mie culcus in tine....
E mai liniste. si e usor in jur. si peste lume. Lumanarea tace a liniste prin flacara alba. tace, asculta si ma invata sa raspund la fel. In tacere uneori e liniste, o liniste nemarginita incat poti ajunge oriunde doresti si gandi ce vrei.
Este toamna si e adunare. E un loc in fiecare toamna unde oamenii vin. fiecare cu scopul lui. Sunt femei, barbati, copii, tineri, un el si o ea, o femeie batrana, un batran in carut care vinde ceva. Ii vad suruburile si picioarele parca din fildes alb. Incerc sa-i dau ceva, dar ma trage de mana pentru ca el totusi vinde ceva, sa nu se simta prost .. femeie face turtite mici pe un gratar si doi copii mananca deja. Acum vad prima data ca turtitele cu care am crescut, aici se servesc ca niste prajituri. Se pun intr-o hartie si se vand la rang de delicatesa tomnatica.
Mai e un barbat si o femeie si un tuci in care fac mamaliga. Si focul lor .... focul lor e altfel. mocneste, incalzeste si miroase a mamaliga in tuci. Au cirnati subtiri, cascaval, o ruda imensa ce seamana cu calupurile mele de miere din vise. Se taie putin si se gusta. Au afumaturi ce le vin de minune doar aici in targusorul lor, bucata lor de toamna de vanzare.
Un nene, preocupat, are o masina de facut vata de zahar, de zmeura sau caramel. Pune ceva din doua borcane metalice si apoi, ca printr-o magie, scoate un bat imens de vata de copilarie si de balci...
Nu indraznesc inca sa cumpar, e atat de plina acea vata cu amintiri.....de parca ma tin deoparte... nu stiu ce as putea sa simt. Desi o privesc ca pe o pictura aproape...vata de zahar ..imm...
Un altul coace castane. Are si el foc si miros de castane coapte. De zici ca ar putea sta pe acelasi loc de onoare cu acela cu tuciul. Are si pungi de hartie maro in care ti le da gata coapte. Miros dumnezeieste! ...ma arunca deodata in alta parte din viata cu amalgam de oameni si de miros. Miros de piata, miros de targ si de oameni ce se straduiesc sa vanda ceva, fiecare ce stie sa faca, sa vanda ceva ce pana la urma ii defineste. Unii, aceia ce vand ciorapi cu etichete din alte tari, nu reusesc sa imbine aromele adunaturii celorlalti cu marfa lor. poate pentru ca nu e a lor, marfa lor de suflet, ci doar imprumutata. Aceia sunt grabiti si suparati, grabiti sa vada banii, dar tot suparati raman, probabil ca nu au vandut prea mult.
Sunt altii ce isi etaleaza propriile gustari de parca le fac cu sufletul si cu gandul sa placa. Mereu zambesc si te privesc in ochi. Unii iti arunca privirea preocupata sa-ti coaca mai bine porumbul sau sa intoarca atent pestele pe gratar. Vor sa te multumeasca si cand vorbesti cu ei sunt calzi, ca si focul care mocneste. Mai toti au un foc.
E racoare deja si simtim frigul. Un porc ruginiu sta la protap pe un imens foc cu flacari purpurii sau gri de la lemnul ars. ne oprim pentru ca e frig, sa ne incalzim. Uneori privitul in acel foc te poate catapulta. E intens, e cald, miroase din toate partile si focul arde, uneori mocnit, alteori apare o vapaie mai mare. As putea sa raman aici ore intregi langa foc. Cred ca ma atrage intr-un fel special. Focul. Nici macar fumul nu ma deranjeaza. Si el miroase frumos.
O femeie si un barbat te invita la ciocolata de casa, si alba si maro, la palinca, tuica si "prajitura pentru betivani". Sunt singurii ce servesc asa. Vinul lor fiert e deosebit. e aromat, consistent si parca curat. Si ei zambesc si stau de vorba, privesc in ochi si te imbie cu cutiute din lemn. Coltul lor e curat.
Mai sunt femeile ce vand manusi. Incearca sa ne mintim reciproc si ne dam cu parerea daca sunt de piele sau nu. De parca "pielea"a devenit simbolul aurului. O opresc si-ii spun ca stiu exact ce vad si ca poate nu prefer intotdeauna pielea. Ma priveste surprinsa, zambeste mascat a obiect deja vandut, dar plec. M-a mintit, ma gandesc ca manusile de la ea nu-mi vor incalzi niciodata mainile asa cum trebuie. Raman dezamagita si putin furioasa. Nu-mi place acest colt....
Merg mai repede, iarasi un om care are un purcel ruginiu, omul poarta un pulover oranj si ma atinge, dandu-ma la o parte ca-i stau in cale. Nu ma lasa sa-i vad focul.Ma supar si eu putin si plec. Si el era trist ...
Apare o ea si un el. Sunt tineri si frumosi. El are palton negru trei sfert si e ingrijit, vorbeste cu ea frumos, oarecum atent. Ea are un fel de rochie-palton. Ramanem si ne uitam la ei, fiecare cu privirea sa. O vad, ma vad pe mine in alta parte trecuta. Are o rochie groasa, de fapt, cu maneci scurte si largi. Nu stii daca-i palton sau rochie... E frumoasa, are fata alba si parul maro cald. Si ea e foarte tanara. Parca as vrea sa se iubeasca .., nu stiu de ce......pentru ca sunt amandoi frumosi.
Ne miscam incoace si-n colo. Mirosuri vin din toate partile, o avalansa de amintiri olfactive.
Deodata se aude ceva... nu stiu exact, dar merg ghidata de fum, miros si acorsuri cunoscute. si-mi spun ca nu pot sa cred. Nu-mi vien sa cred ca aici, in marea de traditii ale toamnei romanesti, unde doar sufletele noastre le recunosc, sunt aici. Aici. Prima data imi vine sa ma-nchin si de surpriza, si de bucurie.Si tot imi apare intrebarea: cum si-au facut loc aici, sub ce fel de chemare au venit? Sunt naucita si inghet in loc. Au pene, straie din lemn specifice mirosurilor lor. si fluiere din lemn. prin ceea ce sunt si ne canta deschid calea catre suflet. cantecul lor paralizeaza oameni in loc. si mai frumos e atunci cand din locul alaturat ,ingradit cu gard de lemn auriu, vin rotocoale grabite de fum de carnati sau mirosuri romanesti. se formeaza un Noi, dintr-al nostru cu cantecul lor, un Noi greu de exprimat si cat de usor de simtit. Multumesc oameni ce ati venit sa ne uniti in suflet si simtire!
ce as putea sa scriu.... despre frica si despre mama ? poate despre amandoua. Ele doua sunt infratite si se unesc mereu.
Frica, frica, de unde vii frica, unde esti salasluita, de parca te-ai fi nascut dincolo de mine si de cei cunoscuti, esti adanca si parca ma furi. din ochi si din inima. De parca-mi furi inima si sufletul si tot ce respira a viata si a a Mine.
Vad stramosi si oameni pe care nu-i cunosc, desi in vis le simt si lor frica si limitarile, saracia si prejudecatile. Ii vad, le simt trairile si dorintele si mereu peste tot ca o caciula troneaza dragostea. Chiar daca ea e din alte vremuri, chiar daca ea e mai nou. Simt oameni, limitari, teama, frica, si din nou dragoste, oameni care se iubesc si carora le e frica. Ii simt, uneori ii vad in vise, alteori doar ii simt. frica ma apropie de ei si ei se apropie de mine prin vechiul suflet al meu. poate am trait alaturi, imi sunt cunoscute unele strazi, unele haine, unele trairi, de parca suntem acolo mereu, fara timp, ne reintoarcem ca si cand nu exista ceas, ci doar dorninta, aceea de a fi acolo, intr-o clipa si loc al lumii fara timp si spatiu, mereu. Ei sunt fantomele trecutului meu, un trecut fara nume care in prezent imi creaza frica. Ce din voi, oameni, ma apropie. Ce din voi doriti sa va linisteasca aici, in lumea mea? vorbiti-mi, nu va cunosc toate temerile si dorintele, sau fricile si poate visele...
