geamul

am credinta ca fiecare avem o toamna a noastra care ne poate aduce uneori mai aproape de noi, prin lipirea resturilor unui Nostru , care se cere refacut si refacut in mii de alte forme. E ca si cand ti-ar cere cineva ca tema, zic eu, de viata, refacerea unui gheam spart in mii de bucati. Pe unele le gasesti, stii sigur unde au fost aruncate, te duci, le iei si le asezi delicat pe o festiva bucata de masa, apoi mergi sa cauti, mai gasesti altele ascunse prin colturi cu paienjeni mari si negri, sarmosi si neospitalieri. Stii ca ai sa-ti faci o tema, aceea a ta. Te tarasti si ajungi sub locurile unde zac demult umbrite, de prea demult, parti din geamul tau. Le culegi cu teama si credinta ca lucrarea ta trebuie refacuta, e musai. Vii la fata ta de masa, bucata de etamina gasita si ea prin vreun ungher, si pui si asezi cioburile puzzle, incerci sa refaci. Simti o emotie. Acea emotie care se numeste durere. Nu este nemultumirea ca nu vei putea reface geamul. Asta stii ca poti face. e altceva - durerea care vorbeste despre un geam care niciodata nu va mai fi ca cel initial.

pentru ca

pentru ca,

unele parti din el nu se pot recupera. S-au facut praf de sticla si s-au evaporat undeva peste ceruri. Stii ca ele acum formeaza parti dintr-un intreg mult mai luminos decat bietul tau geam, insa..... erau parti din geamul tau. Cand s-a spart nu te-a intrebat nimeni.

Ce simti acum?

Durere simt. Si lipsa lor, acelor bucati de praf stelar din geamul meu obisnuit. Ce poti face acum? nu stiu....doar sa ma joc, poate cu acest puzzle lipsa...chiar daca ele lumineaza din alte parti, mie imi lipsesc din jocul preferat.

Da-mi-le inapoi , Doamne sau ajuta-ma macar sa le vorbesc. Nu le mai stiu urma, ci doar dorul.

Mi-e dor de geamul meu!